tu ce intelegi?

Intr-un decor de primavara continua, fara chesii reprezentative, un pick-up zace cu ochii deschisi. O doza de beck’s de la pasti si niste lumanari pline de praf s-au autointitulat clasice. Ca sa nu mai zic de peretii zugraviti in albastru si pictati cu flori de fericire cam ofilite, nici ei nu vor sa plece. Daca stingi lumina si aprinzi cea mai rosie lumanare, toti cristosii rastigniti pe pereti inchid ochii. Si ei se cred clasici sau sunt sau macar spera ca vor deveni. Dar toti inchid ochii cand il aud pe hendrix. Si isi imagineaza cani de vin, de cafea, scrumire si corzi de chitara, carti din literatura rusa, poate teatru, si niste poze vechi.
In prim plan, din niste ochi caprui, care s-au dorit mereu a fi albastrii, se reflecta ceva amintiri. Ca o retrospectiva la care ei au invatat sa ramana indiferenti. Doua maini la fel de banale, care azi nu s-au bucurat de bratara colorata din 35 de bucati de scoici, fredoneaza nervoase desene aiurea pe hartie colorata. Trei suvite de par negru si lung ametesc impletite pe o oarecare frunte. Si ele se vor blonde si verzi si dansate de vant.

Acest text se inchie aici. Pana si el si-a dorit initial sa fie un pamflet, insa pe tastatura au cazut prea multe lacrimi si literele s-au amestecat. A incercat sa se scrie singur, si pentru ca n-a tinut cont de noua ordine in lumea literelor, s-a oprit inainte de a prinde o forma clara. Nu s-a sters, pentru ca nu mai crede in sinucidere, dar si-a promis o tastatura clasica la pastele viitor.