Cum ar arata lumea ta fara iluzii, daca ai incerca sa traversezi desertul calare pe Rosinanta?

Am aflat ca piramidele n-au aparat pe nimeni de moarte, dar credinta ca moartea poate fi invinsa printr-un mormant a fost capabila sa ridice piramide. Asa mi-ati zis intr-o seara tarzie, domnule Paler.
Mi-ati mai zis ca cei rataciti prn desert incep sa moara daca isi pierd speranta in apa salvatoare. Ca inainte de a deveni nisip, ei capata suflete de nisip, pentru ca recunosc moartea.
Am reusit sa vizualizez urmele lui Don Quijote lasate pe nisip, in drumul spre piramide, si scepticii stand in fotolii confortabile de biblioteca, niste sir`i cu pipa-n coltul gurii aclamandu-i lupta. Am vazut cum radeau de el si cum spuneau ca trebuie internat intr-un spital cu gratii la geam si vindecat de iluzii. Spuneau de bunul Cavaler ca e nebun.
Si dumneavostra l-ati aparat, ati spus ca iluzia lupta cu mainile goale impotriva motivelor de intristare, dar macar refuza consolarea. Si eu tot m-am intristat, pentru ca am inteles atatea adevaruri in seara aceea, cate am trait in nepricepere atatea veri. Mi-ati spus ca intr-o lume pe deplin logica, unde exista un desert ar trebui sa existe si o piramida.
Nu sunt sigura ca am inteles, dar cred. Cred in piramide, la fel cum cred in salcamii la umbra carora am crescut. In lumea mea, fiecare vara are niscava raze de soare filtrare printre frunzele de salcam, la umbra carora ating si cerul si pamantul. Si poate scepticii nu ma cred, si zic ca-i o metafora, ca-i o iluzie ametita din dupa-amieze de iunie. Dar eu intr-adevar am atins si cerul si pamantul la umbra salcamilor mei si-o sa le ating in fiecare an cat timp voi mai merge prin acest desert. Piramidele mele sunt salcami, la umbra carora ajung cand plec in cautarea timpului pierdut al lui Proust. Ei sunt prajitura mea.. si peste toate, ei sunt iluzia mea.
Dumneavoastra ma credeti, nu, domnule Paler?

Si toate astea chiar daca nu i-am vazut niciodata infloriti.