Vitraliu - Nichita Stanescu

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.


De-as intelege rostul uratului si-al frigului poate ca degetele-mi inghetate n-ar mai desena in fiecare seara aceleasi autobuze triste si fete incruntate.
Prea frigu-mi din haine imi ramane prins in par si-adorm noaptea cu ochii stransi a somn fortat si-mbratisez intuneric si visez urat. Si nu inteleg de ce niciodata nu reusesc sa-ti vorbesc, ca-mi innebunesc prematur cuvintele si buzele-mi mimeaza dementa frica de a nu te indeparta, ca-s multi oameni in visul meu si te pierzi usor, sau fugi..si nu inteleg de ce niciodata nu apuc sa-ti spun cat ma doare dorul de tine..ca doar am adormit plimbandu-ne pe strada si impartind o tigara si-acum ne-am reintalnit in vis si tu nu vrei sa-mi vorbesti.
Iar ziua..a innebunit lumina de atata gri si-un norisor negru mi s-a prins pe par si ma urmareste si arunca fulgere in linistea mea.
Am citit undeva ca mi-e Marte retrograd.. :((